Reprezentarea unui principiu obiectiv, intrucat e constrangator pentru vointa, se numeste o porunca (a ratiunii), si formula porncii se numeste imperativ. (...) Toate imperativele poruncesc sau ipotetic sau categoric. Cele dintati exprima necesitatea practica a unei actiuni posibile considerata ca mijloc pentru a ajunge la altceva pe care-l vrem (sau totusi e posibil ca sa-l vrem). Imperativul categoric ar fi acela care ar exprima o actiune ca obiectiv necesara in sine, independent de orice alt scop. (...)
Scopurile pe care si le propune o fiinta rationala, dupa bunul plac, ca efecte ale actiunii ei (scopuri materiale) sunt toate numai relative; caci ceea ce le da valoare este numai raportul lor cu o stare particulara a facultatii de a ravni (...). Toate aceste scopuri relative nu sunt, asadar, decat baza pentu imperative ipotetice.
Dar sa admitem ca ar exista ceva a carui existenta, prin ea insasi, sa aiba valoare absoluta si care, ca scop in sine, sa poata deveni baza anumitor legi, atunci in el si numai in el ar putea sa rezide principiul unui imperativ categoric posibil, adica al unei legi practice. (...)
Daca deci exista un principiu practic suveran si , in ce priveste vointa omeneasca, daca exista un imperativ categoric, el trebuie sa fie un astfel de principiu incat din reprezentarea a ceea ce este in mod necesar scop pentru oricine, fiindca este scop in sine, sa constituie un principiu obiectiv al vointei, prin urmare, care poate servi ca lege practica universala. Fundamentul acestui principiu este: natura rationala exista ca scop in sine. Astfel isi reprezinta omul in mod necesar propria existenta si in acest sens el este un principiu subiectiv al actiunilor omenesti. Dar la fel isi reprezinta si orice alta fiinta rationala existenta ei in virtutea aceluiasi principiu rational care e valabil si pentru mine; deci el este in acelasi timp un principiu obiectiv, din care, ca dintr-un principiu practic suveran, trebuie sa poata fi deduse toate legile vointei. Imperativul practic va fi deci umratorul: actioneaza astfel ca sa folosesti umanitatea atat in persoana ta, cat si in persoana oricui altuia totdeauna in acelasi timp ca scop, iar niciodata numai ca mijloc.
(Immanuel Kant - Intemeierea Metafizicii Moravurilor)
Scopurile pe care si le propune o fiinta rationala, dupa bunul plac, ca efecte ale actiunii ei (scopuri materiale) sunt toate numai relative; caci ceea ce le da valoare este numai raportul lor cu o stare particulara a facultatii de a ravni (...). Toate aceste scopuri relative nu sunt, asadar, decat baza pentu imperative ipotetice.
Dar sa admitem ca ar exista ceva a carui existenta, prin ea insasi, sa aiba valoare absoluta si care, ca scop in sine, sa poata deveni baza anumitor legi, atunci in el si numai in el ar putea sa rezide principiul unui imperativ categoric posibil, adica al unei legi practice. (...)
Daca deci exista un principiu practic suveran si , in ce priveste vointa omeneasca, daca exista un imperativ categoric, el trebuie sa fie un astfel de principiu incat din reprezentarea a ceea ce este in mod necesar scop pentru oricine, fiindca este scop in sine, sa constituie un principiu obiectiv al vointei, prin urmare, care poate servi ca lege practica universala. Fundamentul acestui principiu este: natura rationala exista ca scop in sine. Astfel isi reprezinta omul in mod necesar propria existenta si in acest sens el este un principiu subiectiv al actiunilor omenesti. Dar la fel isi reprezinta si orice alta fiinta rationala existenta ei in virtutea aceluiasi principiu rational care e valabil si pentru mine; deci el este in acelasi timp un principiu obiectiv, din care, ca dintr-un principiu practic suveran, trebuie sa poata fi deduse toate legile vointei. Imperativul practic va fi deci umratorul: actioneaza astfel ca sa folosesti umanitatea atat in persoana ta, cat si in persoana oricui altuia totdeauna in acelasi timp ca scop, iar niciodata numai ca mijloc.
(Immanuel Kant - Intemeierea Metafizicii Moravurilor)
Comentarii
Trimiteți un comentariu