Albert Camus - Omul Absurd

Toata bucuria tacuta a lui Sisif se afla aici. Destinu sau ii apartine. Stanca lui este lucrul lui. Tot astfel, omul absurd, cand isi contempla chinul, face sa amuteasca toti idolii. (...) Omul absurd spune da si efortul sau nu va inceta niciodata. Daca exista un destin personal, in schimb, nu exista un destin superior sau cel putin exista doar unul pe care il socoteste total si vrednic de dispret. Cat privest restul, el se stie stapanul zilelor sale. In acea clipa subtila in care omul se apleaca asupra vietii sale, Sisif, intorcandu-se la stanca, contempla acel sir de fapte fara legatura care devine propriul sau destin, creat de el, unit sub privirea memoriilor sale si in curand pecetluit de moarte. Astfel, incredintat de originea deplin omeneasca a tot ce-i omenesc, orb care vrea sa vada si care stie ca noaptea nu are sfarsit, el nu se opreste niciodata. Stanca se rostogoleste si acum. (...) Ne intoarcem intotdeauna la povara noastra. Dar Sisif ne invata fidelitatea superioara cari ii neaga pe zei si inalta stancile. (...) Lupta insasi catre inaltimi e de ajuns pentru a umple un suflet omenesc. Trebuie sa ni-l inchipuim pe Sisif fericit.
(Albert Camus, Mitul lui Sisif)