VESTITORUL

Toata bucuria tacuta a lui Sisif se afla aici. Destinu sau ii apartine. Stanca lui este lucrul lui. Tot astfel, omul absurd, cand isi contempla chinul, face sa amuteasca toti idolii. (...) Omul absurd spune da si efortul sau nu va inceta niciodata. Daca exista un destin personal, in schimb, nu exista un destin superior sau cel putin exista doar unul pe care il socoteste total si vrednic de dispret. Cat privest restul, el se stie stapanul zilelor sale. In acea clipa subtila in care omul se apleaca asupra vietii sale, Sisif, intorcandu-se la stanca, contempla acel sir de fapte fara legatura care devine propriul sau destin, creat de el, unit sub privirea memoriilor sale si in curand pecetluit de moarte. Astfel, incredintat de originea deplin omeneasca a tot ce-i omenesc, orb care vrea sa vada si care stie ca noaptea nu are sfarsit, el nu se opreste niciodata. Stanca se rostogoleste si acum. (...) Ne intoarcem intotdeauna la povara noastra. Dar Sisif ne invata fidelitatea superioara cari i...

In acest domeniu trebuie sa patrundem temeinic pana in strafunduri si sa ne stavilim toate slabiciunile sentimentale: viata insasi este in esenta sustragere, ranire, biruinta asupra celui strain si asupra celui slab, oprimare, duritate, impunerea cu forta a formelor proprii, asimilare sau, in cel mai bun caz, exploatare. (...) si aceasta nu pe temeiul vreunei moralitati sau imoralitati oarecare, ci din cauza ca (...) viata este tocmai vointa de putere. (...) 'Exploatarea' apartine nu unei societati corupte sau imperfecte si primitive: ea apartine esentei vietii, ca functiune organica fundamentala, ea este o consecinta a vointei de putere propriu-zisa, cea care e insasi vointa de a trai. (Friedrich Nietzsche, Dincolo de bine si de rau )

Un om devine cu adevarat om si iese din statistica atunci cand devine o lume. ('In fiecare om o lume isi face incercarea' spunea Eminescu; ar trebui sa-si faca incercarea). (...) Dar mai ales in comportarea si creatia omului se vede aceasta. Poetul adevarat este cel care devine la un moment dat Poezia; fizicianul, excedat la inceput de tot ce se stie, sfarseste prin a deveni el Fizica. (...) In situatiile logice, intregul este acelasi in fiecarea parte. Tautologia este, poate, de esenta logicului, dar nu in sensul reflectarii lui acelasi in fiecare moment al ansamblului. In acest sens, s-ar putea spune ca si un destin sau o viata de om pot fi intr-o situatie logica, atunci anume cand fiecare demers al vietii are justificarile intregului. Inteleptul treieste 'logic' pentru ca are in fiecare clipa legea de om adevarat in el. (...) In timp ce logica lui Ares era cea a razboiului, logica lui Hermes ar fi cea a interpretarii, sa spunem. Prima logica aseza partea in intreg...

A exista ca om inseamna din capul locului a gasi o distanta fata de imediat, prin situarea in mister. Imediatul nu exista pentru om decat spre a fi depasit. (...) Dar situarea in mister, prin care se declara incendiul uman in lume, cere o completare; situatiei ii corespunde un destin inzestrat cu un permanent apetit: nevoia de a incerca revelarea misterului. Prin incercarile sale revelatorii, omul devine insa creator, si anume creator de cultura in genere. Facem o deductie a conditiilor culturii, adancind insesi dimensiunile existentiale ale omului. Cultura, in aceasta perspectiva, nu este un lux, pe care si-l permite omul ca podoaba, care poate sa fie sau nu; cultura rezulta ca o emisiune complementara din specificitatea existentei umane ca atare, care este existenta in mister si pentru revelare. (...) Cultura tine deci mai strans de definitia omului, decat conformatia sa fizica sau cel putin tot asa de strans. (...) Cultura n-o privim aici neaparat in inteles umanist, ca mijloc de at...

Mi-e rusine de ce sunt. Prin rusine inteleg o relatie intima a eului cu eul: am descoperit in rusine un aspect al fiintei mele. (…) Rusinea este, la origine, un fenomen de reflectie (…) rusinea, in structura sa prima si originara, este rusinea fata de cineva sau in fata cuiva. Cand fac un gest, stangaci sau vulgar, acest gest porneste din mine, nu-l judec, nici nu-l condamn, il traiesc pur si simplu, il indeplinesc in cheia lui ‘pentru sine’. Dar deodata ridic capul: cineva era acolo si m-a vazut. Imi dau seama de vulgaritatea gestului meu si mi se face rusine. (…) Celalalt este mediatorul indispensabil intre mine si mine insumi. Si, prin insasi aparitia celuilalt, devin capabil sa avansez o judecata asupra mea ca asupra unui obiect, caci eu apar celuilalt ca un obiect. (…) Prin natura ei, rusinea este recunoastere. Eu recunosc ca sunt asa cum ma vede celalalt. (Jean-Paul Sartre, Fiinta si Neantul )

Acum insa este vadit ca, orice ar fi alteritatea, ii revine in chip necesar sa fie insasi fata de ceva diferit. (…) Caci fiecare este alta decat celelalte, nu prin natura ei ci prin participarea la ideea de alteritate. (…) In chip necesar deci, nefiinta revine miscarii, ca si tuturor genurilor. Caci, potrivit tuturor, natura alteritatii, facand pe fiecare altul decat fiinta lucrurilor, aduce nefiinta. Si, intr-adevar, pe toate, potrivit cu cele spuse, le vom putea numi pe drept ca nefiind, dar deopotriva, devreme ce participa la fiinta lucrurilor, ca fiind si ca realitati. (…) Ori de cate ori vorbim despre ceea ce nu este, pare-se nu rostim ceva contrar fiintei lucrurilor, ci doar diferit de ea. (…) Asadar, nu vom fi de acord sa spunem ca negatia inseamna contrariul, ci doar ca ‘ne’ ori ‘nu’ indica un lucru din cele diferite, cand sunt puse inaintea numelor respective. Caci dovedind cum ca exista o anumita natura a alteritatii si ca ea este distribuita asupra tuturor realitatilor unele...

Ce experiente ar fi necesare pentru a reusi sa cunoastem omul natural si care sunt mijloacele pentru a face aceste experiente in sanul societatii? (…) sufletul omenesc modificat in sanul societatii datorita unor cauze ce se repetau mereu, datorita unei multimi de cunostinte castigate si de erori, datorita schimbarilor interveninte in constitutia corpului si tulburarilor continue provocate de pasiuni, si-a schimbat infatisarea in asa masura incat a devenit aproape de nerecunoscut (…). Dar atat timp cat nu cunoastem defel omul natural, in zadar vrem sa determinam legea pe care a primit-o sau cea care se potriveste cel mai bine constitutiei lui. Tot ce putem vedea limpede in legatura cu aceasta lege este ca, pentru a fi lege, ea il obliga sa i se poata supune in mod constient; apoi, pentru ca aceasta lege sa fie naturala , mai trebuie sa vorbeasca nemijlocit prin glasul naturii. Lasand deci la o parte cartile stiintifice care nu ne invata decat sa vedem asa cum s-au facut ei insisi si cug...

Din toate acestea se vede ca statul este o institutie naturala si ca omul este din natura o fiinta sociala, pe cand antisocialul din natura, nu din imprejurari ocazionale, este ori supraom ori fiara. (...) Totodata este clar de ce omul este o fiinta mai sociala decat orice albina si orice fiinta gregara; caci natura nu creeaza nimic fara scop. Insa grai are numai omul dintre toate vietatile. Vocea (nearticulata) este doar semnul placerii si al durerii si exista si la celelalte vietati, caci natura lor se ridica numai pana acolo, sa aiba simtirea placerii si durerii si sa o comunice unele altora, pe cand limba serveste a exprima ce este folositor si ce este vatamator, precum si ce este drept si nedrept. Si aceasta insusire este caracteristica omului, spre deosebire de toate vietatile, asa ca singur el are simtirea binelui si raului, a dreptului si nedreptului si a tuturor celorlalte stari morale. Comunitatea unor asemenea fiinte cu asemenea insusiri creeaza familia si stat...

Dar sa admitem ca ar exista ceva, a carui existenta prin ea insasi sa aiba o valoare absoluta si care ca scop in sine sa poata deveni baza anumitor legi, atunci in el si numai in el ar putea sa rezide principiul unui imperativ categoric posibil, adica al unei legi practice. Acum eu spun: omul si, in genere, orice fiinta rationala exista ca scop in sine, nu numai ca mijloc, de care o vointa sau alta sa se foloseasca dupa bunul ei plac, ci in toae actiunile lui, atat in cele care-l privesc pe el isusi, cat si in cele care au in vedere alte fiinte rationale, omul trebuie considerat totdeauna in acelasi timp ca scop. Toate obiectele inclinatiilor nu au decat o valoare conditionata; caci daca n-ar fi inclinatiile si trebuintele intemeiate pe ele, obiectul lor ar fi fara valoare. Dar inclinatile insele ca izvoare ale trebuintei au atat de putin o valoare absoluta pentru a le dori in ele insele, incat dorinta generala a oricarei fiinte rationale trebuie sa fie mai curand aceea d...

Dar ce sunt prin urmare? Un lucru care gandeste. Ce este aceasta? Unul care se indoieste, care intelege, care concepe, care afirma, care neaga, care vrea si nu vrea, care imagineaza si simte. (...) Prin urmare, din simplul fapt ca stiu de existenta mea si totodata observ ca nimic altceva nu apartine firii sau esentei mele, in afara de faptul ca sunt fiinta cugetatoare, inchei pe drept ca esenta mea consta in aceea doar ca sunt fiinta cugetatoare. Si cu toate ca (...) am un corp care mi-e foarte strans legat fiindca totusi, pe de o parte, am o idee distincta si clara a mea insumi ca fiinta cugetatoare doar, neintinsa, iar pe de alta parte, o idee distincta a corpului ca lucru intins doar, necugetator, e sigur ca sunt deosebit cu adevarat de corpul meu si ca pot exista fara el. (...) Natura ne arata prin aceste simtiri de durere, foame, sete si asa mai departe, ca eu nu sunt doar de fata prin raport cu corpul meu, precum e corabierul pe corabie, ci sunt legat in chip cat ...

Caci, la urma urmei, ce este omul in natura? Nimic in comparatie cu infinitul, tot in comparatie cu neantul, un lucru de mijoc intre nimic si tot. El este infinit de indepartat de ambele extreme; iar fiinta lui nu sta mai aproape de nimicnicia din care este scoasa decat de infinitul in care-i inghitita? (…) Ce himera mai este si acest om? Ce noutate, ce monstru, ce haos, ce ingramadire de contradictii?! Judecator al tuturor lucrurilor, imbecil vierme de pamant; depozitar al adevarului; ingramadire de incertitudine si de eroare; marire si lepadatura a universului. Daca se lauda eu il cobor; de se coboara, il laud si-l contrazic mereu pana ce reuseste sa inteleaga ca este un monstru de neinteles. (…) Pot concepe un om fara maini si fara picioare; l-as concepe si fara cap, daca experienta nu m-ar invata ca omul gandeste cu capul. Deci gandirea este aceea care defineste omul. Nimeni nu-l poate concepe fara ea. (…) Omul este asa de mare, incat maretia lui reiese si din aceea ca el se stie ...